Plimbându-mă cu bicicleta, într-o zi de vară, prin colonia Brătianu, m-am întâlnit cu un băiat care era mai mic ca mine cu 2 ani (avea 14 ani atunci) pe nume  Necreală Răzvan, un băiat care locuia destul de aproape de mine (lângă parc), și care era foarte bun prieten cu un alt băiat care venea la bunici,  în vacanțe, de la Timișoara –  Liszkovits Gabriel (Gabi, sau “Gabi a lu’ Oniciu”, Oniciu era numele de familie al bunicilor lui). Acești doi băieți m-au strigat când treceam cu bicileta pe lânga casa lui Răzvan, să mă întrebe dacă am ceva casete de jocuri pentru “Terminator”, un fel de consolă de jocuri la modă în aceea vreme (un fel de playstation al anilor 90). Din discuțiile despre jocuri, am făcut și schimb de casete, si astfel m-am imprietenit cu Răzvan și Gabi, si am inceput să ne vizităm tot mai des, să ne jucăm pe acele jocuri. Fiind acum prieteni, l-am intrebat pe Răzvan dacă știe și dacă ii place să joace badminton. Acesta mi-a răspuns foarte entuziasmat că știe și îi place, și chiar are tot felul de rachete și fluturași, și m-a invitat sa mi le arate. Chiar avea multe, avea vreo 7 rachete din alea metalice cu racordaj mai slab și avea 2 rachete foarte bune, ca și ale mele, vietnameze, din lemn de bambus , cu racordaj bun, dar ceva mai moderne, cu tijă metalică. Și eu la rândul meu am fost foarte entuziasmat când am văzut că este pasionat de badminton și i-am propus să vină pe la mine să jucăm, dacă tot aveam deja tradiție în acest sens. În felul acesta am inceput să jucăm tot mai serios badminton, și in timp am am ajuns să îț invingem pe acel băiat Adi Răbulea, care la început ne tot bătea, si ne spunea în glumă ca el nu va mai juca cu „amatori” așa ca noi.

Necreala Răzvan, fiind si el un spirit foarte competitiv, un tip ambitios, căruia nu ii place să piardă, dar care este fair–play, s-a ambitionat și a progresat foarte mult. Am început să jucăm foarte mult între noi, eu cu Răzvan, să devenim tot mai buni, și in destul de scurt timp chiar am devenit. De acum „amatorul” era Adi Răbulea nu noi, care deja nu prea ne mai făcea față, mai ales că el a lăsat-o mai moale cu badmintonul în timp ce noi jucam ca maniacii. Îmi aduc aminte că jucam cu Răzvan și pe ploaie torențială, când nimeni nu mai era pe afară, toți fugeau în case, iar noi rămâneam în teren de parca viața noastră depindea de acel joc.

Razvan avea si el câtiva prieteni mai mici, în jurul vârstei de 11 ani, copii pe care eu nu prea ii băgam în seama la vremea aceea, Răzvan ii lua cu el când venea la badminton, ei fiind mai mult spectatori, apoi ii lăsam din când în când să joace și ei. Acești copii mă căutau acasă și când nu erau cu Răzvan, voiau și ei săracii să joace badminton cu mine, dar eu ii consideram prea mici, și încercam să scap de ei, să le zic că nu jucăm in ziua respectivă, că sunt ocupat, sau le dădeam lor sfoara și rachetele, bineînțeles nu rachetele bune, să joace. In cativa ani au devenit și ei jucători buni.

Au inceput din nou să vina tot mai multi jucători la terenul din fața casei mele, veneau și câțiva colegi de liceu, care jucau și ei destul de bine si mai veneau chiar și oameni maturi cu vârste cuprinse între 30-45 de ani, mai ales duminica, când erau liberi toți.

În vremea aceea, un jucător bun a fost si copilul care mi-a fost vecin de casă câțiva ani, a crescut cu mine – Radu Boantă (Răducu), de vârstă cu Bocan, cu care a și fost coleg de clasă. Radu Boantă un copil inteligent, voinic, și al naibii de bătăios, ambițios, chiar nu suporta să piardă, se enerva, mai arunca cu racheta de pământ :)) și a deprins bine jocul, de multe ori învingea mulți dintre adversarii adulți care mai veneau la noi. Și eu am început să am meciuri foarte disputate cu el, nu de puține ori am și pierdut. Apoi el s-a mutat la Pitești, venea doar în vacanțe, dar juca încă bine, avea încă pasiunea, era la fel de competitiv, fiind acum mai mare și fizic, atletic, era greu de bătut, a continuat sa vină până prin anul 2005. A făcut facultatea la București, unde a și rămas, și venind tot mai rar la Lonea, nu a mai continuat să joace badminton în anii în care urma să avem un teren chiar în grădină.

Acei doi copii pe nume Firus Alexandru și  Bocan Adrian, aveau să devină prietenii mei si chiar foarte buni jucători, integrându-se foarte bine in clubul nostru de amatori de badminton de stradă. Când ne strângeam foarte multi, jucam și meciuri de 3 cu 3 ca sa ne distram și să nu stăm mult pe bancă, dar mai rar ca de obicei făceam compeție serioasa cu tragere la sorți sau jucam pe principiul “câștigătorul la teren”

In anul 1999 am fost nevoiti sa mutam terenul din fata casei mele, datorita unor conflicte cu vecinii, oameni rai, care nu puteau intelege bucuria cu care noi jucam badminton, si chiar daca nu faceam nimic rau, noi doar ne vedeam de joc, ii deranjam pe motiv ca se face mult praf si le intra in casă. Astfel, fiind un om caruia nu ii plac conflictele, am decis sa ne mutam terenul de joc pe strdada de langa gradina mea, tot pe langa casa, pe strada Barbu Stefanescu Delavrancea. Odata cu aceasta mutare, am facut si aici marcajul terenului cu nisip, sau cu var cateodata, si aici am avut si primul fileu mai apropiat de un fileu adevarat, nu prea estetic, dar util. Acest fileu l-a facut tatal meu, cand a vazut ca foarte des ne contrazicem ca a trecut fluturasul peste sau pe dedesubt, asa ca a confectionat un fileu cu ajutorul unei sfori pe care a insirat saci din aceia de plasa, in care se vindeau cartofi. Asa cum am spus, fileul nu era prea estetic, dar era util fata de o simpla sfoara. Si aici in noul teren, puneam fileul la fel de sus, la 1,80-2,0 m, convinsi ca asa e regulamentar si de asemnea serveam de departe din afara terenului. 

Tot in aceasta perioada, am decis impreuna cu Razvan ca fluturasii din plastic pe care ii aveam sunt 

mult prea usori, lucru relativ adevart, deaoarece jucam in condiitii de vant si cu fileul asa de sus, cu greu putem sa lovim fluturasul ca sa treaca peste fileu, plus ca facusem si terenul mai mare. Astfel ne-am gandit sa ingreunam cuumva fluturasii, si am gasit noi solutia sa umplem golul din capul fluturasului (in interior) cu plastilina, care uneori mai sarea cand loveam fluturasul. Apoi ne-am gandit ca totusi e inca prea usor si in platilina aceea mai infigeam si cate o pietricica. Am obtinut astfel niste adevarate „ghiulele”, deci prindeau o viteza de nedescris fluturasii aia, daca ne loveam cu ei ne invineteam instantaneu, norucul era ca aveam fileul sus si nu reuseam noi sa dam smash-uri. Eram de-a dreptul nebuni sa jucam cu astfel de fluturasi, dar acest lucru a fost si un mare avantaj deoarece jucand cu fluturasi cu asa viteza mare, ne-am dezvoltat foarte bine reflexele si pot sa zic ca si tehnica, precizia, finetea,  pentru ca trebuia lovit cu mare atentie, cu un bun control, avand mare viteza dadeam destul de usor in aut. (In imaginea alturata este prezentat un fluturas din plastic modern, foarte bun, marca Yonex)

Pe la sfarsitul anului 1999, Razvan a venit intr-o zi foare bucuros la mine, cu o carte in mana, sa imi spuna ca a gasit ceva foarte interesant. Era o carte intitulata „Badminton” de Zoltan Demeter Erdei, publicata in 1983, o carte cu regulamentul in badminton, dimensiunile terenului de badminton, inaltimea la care se pune fileul in jocul de badminton, tehnica de antrenament a jucatorilor de badminton, etc. Citind cartea am aflat si noi ca fileul se pune la inaltimea de aproximativ 1,55 m si nu la 2 m, am aflat ce greutate trebuie sa aiba fluturasii de badminton, ce denumiri au loviturile, cum ar fi de exemplu lovitura “SMASH“, “SCURTA” sau STOPUL la fileu si multe altele.

In primavara anului 2000 am inceput sa punem in aplicare ce am citit din carte. Daca manualul spunea ca fileul e la 1,55 m, am executat si noi aceasta schimbare. Dimensiunile terenului de badminton nu le-am schimbat, oricum erau comparabile cu dimensiunile unui teren oficial, si nu aveam spatiu sa le facem dupa carte. Acum dupa coborarea fileului am jucat cateva meciuri cu fluturasul asa greu, dar am constat ca nu se poate sa continuam asa, va dati seama ce smash-uri se puteau executa cu un fluturas foarte greu.

Astfel am renuntat la plastilina, si usor usor am inceput sa cautam tot mai des fluturasi din pene, care daca erau prea usori ii ingreunam putin, nu asa ca si pe cei cu plastelina, ii ingreunam infasurand pe capul fluturasului, pe exterior un rand de banda electroizolanta sau orice banda adeziva. 

Dezavantajul major al fluturasilor de badminton din pene, fata de cei din plastic este ca se deterioreaza foarte usor si trebuie inlocuiti, deoarece odata ce se rupea cate una doua pene, fluturasul nu mai avea o traiectorie corecta, nu se mai puteau controla loviturile.  Astfel de fluturasi din pene, deteriorati se pot observa in imaginile alaturate. Cu fluturasii din plastic, chiar daca se rup putin, se mai poate juca cu ei, in conditii destul de bune. De acum se poate spune ca am inceput sa jucam cat de cat un badminton mai apropiat de adevaratul sport Badminton.

Jucam badminton cu Razvan si ceilalti prieteni in fiacare zi pe timpul vacantelor, mai ales in vacanta de vara, si mai rar in timpul scolii, cand jucam mai mult in weekend, cand se mai strangeau si alti jucatori, asa cum am mai spus aveam adevarate competitii, cu trageri la sorti pentru stabilirea meciurilor. Era foarte frumos, erau duminici in care se adunau multi jucatori, chiar si oameni trecuti de 40-45 de ani.Ne-am imbunatatit mult tehnica de joc, pozitionarea in teren, etc.

Acum singurele probleme aparute, erau defectiunile racordajului rachetelor, care datorita 

 

acelor fluturasi grei cu care am jucat mult timp, incepea sa cedeze si sa se rupa cate o coarda, slabind intregul racordaj, ducand la imposibilitatea de a juca cu o astfel de racheta. 

Intotdeauna, ca orice roman adevarat, ne descurcam si rezolvam problemele improvizand. Pentru a rezolva problema racordajului rupt, am decis sa stricam rachetele cele mai putin bune, luandu-le corzile pe care apoi le intreteseam printre corzile care erau rupte de la rachetele bune, si astfel intaream destul de bine racordajul rachetelor de baza, si nemaijucand cu fluturasi grei, acestea nu se mai rupeau.

Tot in anul 2000 eu (Adochitei Adrian Daniel) am intrat la Facultatea de Automatica-Informatica Aplicata, din cadrul Universitatii din Petrosani. Ma gandeam ca si aici voi gasi pasionati ai jocului de badminton, dar am fost dezamagit sa vad ca cei mai multi dintre colegi nici macar nu stiau sigur daca badmintonul este un sport cu adevarat, cunoscand badmintonul ca fiind acel joc practicat mai mult de fete, la picnic. Asa ca, odata cu intrarea la facultate nu am reusit sa aduc noi jucatori la terenul din Lonea.

Acum au inceput sa joace foarte bine si acei copii Firus Alexandru si Bocan Adrian, despre care 

vorbeam mai devreme. Alex chiar devenise un jucator foarte bun. A fost o perioada cand am jucat foarte mult doar cu el, cand ceilalti erau plecati din oras sau aveau diverse treburi.

Alex a avut un an foarte bun in 2001, cand, si datorita faptului ca eu eram in recuperare dupa o  fractura de cot, in urma careia mi-am revenit destul de greu si jucam cu dureri, a reusit sa ma domine in majoritatea meciurilor din acel an.am mai devreme, devenind foarte competitivi si ei. Acestia erau intr-un fel mari rivali, aceau ei o permanenta competitie, erau foarte nostimi deoarece jucau de multe ori cate un turneu cel mai bun din 10 meciuri, turnee cu miza, miza care consta in diverse sucuri, saci de cartofi, apoi mai tarziu jucau pe bere si mici, si spun nostimi ca ei tot contabilizau cate sucuri au de primit fiecare unul de la celalalt, dar niciodata nu isi onorau datoria, asa ca toate acele mize ramaneau doar virtuale. 

---

    Moment cheie pentru BCLP – pariul meu, numit DIODIU

Un alt moment important in evolutia acestui grup de jucatori de badminton, a fost in vara anului 2001, odata cu aparitia unui alt tanar (14-15 ani) pe nume  Diodiu Raul (Dede), care era prieten cu Alex si Razvan, acestia avand in comun pasiunea jocurilor pe calculator, si cum in vremea anilor 2001 prea putini aveau un PC, Raul era unul dintre cei care avea, asa că Alex si Razvan mergeau si se jucau destul de des la el acasa, deci erau chiar buni prieteni. Intr-o zi, Raul a venit sa-i caute pe Alex si Razvan la mine acasa la terenul de badminton, unde bineinteles ne-a gasit jucand badminton. S-a uita la noi cum jucam, a pus tot felul de intrebari (în stilul său caracteristic), era clar ca pare interesat sa joace, Raul (Dede) fiind un copil sportiv, jucand la vremea aceea fotbal la juniorii Clubului Jiul Petrosani, si in general talentat la aproape orice sport, nu a durat mult pana sa inceapa sa joace si badminton. A inceput chiar din ziua aceea, a jucat cateva meciuri, nu era el prea stapan pe lovirea fluturasului, deoarece nu jucase badminton, si avea tendinta sa loveasca fluturasul ca pe mingea de tenis de camp, cu care era obisnuit, dar cu toate acestea avand o conditie fizica foarte buna, agilitate si mobilitate mare a inceput sa deprinda jocul. Si Raul este un tip care nu prea suporta sa piarda, indiferent ce joaca si cu cine joaca, asa ca pentru a se antrena cat mai bine la badminton, a inceput sa vina tot mai des la teren. De multe ori nu erau jucatori, si venea sa ma cheme din casa sa jucam. Eu ieseam intotdeauana sa joc cu el pentru ca imi facea mare placere sa joc badminton mai ales cu cei ca el, Dede alerga dupa orice minge, eu avand o tehnica mai buna il alergam din colt in colt si fugea, nu se lasa, incerca sa scoata tot, uneori chiar reusea sa ma surprinda cu cate o lovitura surprinzatoare. Evident ca inca nu reusea sa castige meciuri contra mea sau a lui Razvan, noi aveam prea mare experienta fata de el, dar asa cum l-am vazut foarte ambitios si dornic sa castige, din primele zile in care am jucat cu el am stiut, am crezut în el ca va deveni foarte bun, si in 2-3 ani chiar a devenit. In 2002 eu si Raul ne-am cumparat 2 rachete de badminton mai moderne, pe care le-am gasit la un magazin second hand, care vindea produse aduse din Austria. Erau primele rachete mai usoare, chiar mult mai usoare fata de cele din lemn. In anul 2003 Razvan a plecat la facultate in Bucuresti, si astfel pleca unul din oamenii de baza ai grupului si cel mai bun adversar al meu, desigur nu a disparut complet, el se intorcea in vacante. Ce meciuri de poveste jucam cu el, meciuri foarte echilibrate, foarte spectaculoase. Dar, asa cum am prevazut, nu am ramas fara jucatori de valoare, Alex si Bocan fiind deja jucatori buni, am continuat sa jucam, au mai fost si alti jucatori buni din zona, care pe parcurs s-au retras, in fieacare vacanta de vara venea.

---

   Anul 2004 – Reuniunea și marcaj permanent pentru terenul din stradă

In anul 2004, in vacanta de vara cand am reusit sa ne adunam din nou cu totii, am decis sa facem un fel de marcaj al terenului sa nu ne mai chnuim cu var sau nisip, pe care la spala usor ploaia. Atfel ne-am gandit sa sapam niste santuri inguste de aproximativ 8 cm si adanci de 10-12 cm, santuri in care am introdus apoi niste laturi din lemn, vopsite cu alb, si astfel am facut un marcaj definitv al terenului,si Gabi de la Tmisoara, un alt prieten si jucator foarte bun  si asa cum spuneam inainte, Diodiu Raul devine intre 2003-2004 un jucator foarte greu de batut, si-a dezvoltat tehnica de joc, si-a imbunatatit pozitionarea in teren, avea cam tot ce trebuie. Am ajuns sa am turnee cel mai bun din 10 cu el, si castigam extrem de greu, la 1 meci, in cel mai bun caz la 2 diferenta. De multe ori glumesc cu el si ii zic ca l-am invatat sa joace si acum el nu e recunoscator si ma bate fara drept de apel. Pana prin anul 2005, inclusiv am reusit sa castig meciuri impotriva lui, bineinteles si ceilalti jucatori reuseau sa il mai bata din cand in cand, dar era din ce in ce mai greu. Tin minte ca in anul 2005 intr-o zi ne-am adunat la joc eu, Raul, Alex si Adi Bocan. Desi aveam rachete destule, nu jucam la dublu asa ca am decis sa jucam castigatorul la teren. In 4-5 ore de joc am reusit sa il inving o singura data, in rest numai el a castigat, deci tot el statea la teren. Atfel Raul a devenit cel mai bun jucator din grupul nostru, foarte rar il mai bateam si noi.

In 2005 am terminat facultatea, am devenit inginer si apoi din 2006 m-am angajat la S.C. VISA S.A. Petrosani. Astfel, timpul liber pentru badminton s-a redus considerabil, dar nu am renuntat sa joc.

Apoi in vara anului 2006 am strans bani cu Razvan si a cumparat el din Bucuresti un set de badminton care continea 4 rachete cat de cat bune, un fileu cu stalpi si sfoara de ancorare si cativa fluturasi din plastic. Setul nu a fost scump, a costat cam 60 de lei, si a meritat, astfel am reusit si noi sa avem un fileu adevarat.

Tot atunci, am cumparat, impreuna cu Razvan si un set de rachete Wilson (racheta din dreapta, in imaginea alaturata), foarte bune, aproape la fel de bune ca si racheta pe care o aveam din setul cumparat impreuna cu Gabi, din Timisoara, nu era cine stie ce brand, dar jucam foarte bine cu acea racheta aceea, cred ca a fost cea mai buna racheta pe care am avut-o pana la achizitionarea celor Wilson. Rachete marca Wilson am cumparat 2 seturi, un set cu Razvan si un set cu Raul, si mai tarsiu in 2012 Yonex (care se vede in  imagine alaturata, racheta din stanga imaginii).

In perioada 2007-2009 au mai venit o serie de jucatori noi,unii destul de talentati, dezavantajul acum era ca nu prea jucam decat seara de pe la ora 18, cand ajungeam eu de la servici.

Fiind destul de multi jucatori, printre care si fete si chiar copii, jucam destul de mult meciuri de dublu, mai mult asa de distractie, dar mai faceam si turnee de simplu, care erau mai serios jucate, fiind o competitie destul de stransa. Imagini din meciurile noastre de pe strada se pot vedea in cele ce urmeaza. Sunt imagini din meciuri de dublu:

Chiar daca nu am precizat, nici aici pe strada asta, unde aveam terenul, nu au lipsit probleme cu vecinii si numai. Aveam un vecin care aproape tot timpul cand ne jucam badminton, lasa sa curga apa pe strada, apa care venea exact pe terenul nostru si se faceu balti, pe care, chiar daca ne murdaream cu noroi, le ignoram si ne vedeam de joc. Pe langa asta, dupa trecerea iernilor, pamantul se denivela, se creau multe gropi, in care era riscul sa ne accidentam. Noi am incercat de multe ori sa nivelam pamantul, sa nu mai avem gropi, dar aveam scandaluri uriase cu acelasi vecin care lasa apa sa curga, deoarece se opunea nivelarii strazii, pe motiv ca daca noi astupam gropile, apa de ploaie nu se va mai scurge pe strada (in zona neexistand rigole) si se va infiltra sub casa lui, un lucru foarte fals, pentru ca de la teren pana la casa lui erau cam 10 m distanta, deci tot din rautate si din lipsa de ocupatie se lega de noi. Pe langa aceste probleme, mai era un inconvenient, nu foarte deranjant, si anume faptul ca in momentul in care treceau masini pe strada trebuia sa ne oprim si sa ridicam putin fileul ca sa poata trece masinile, iar in cazul in care venea cate o masina mare trebuie chiar sa dezlegam fileul.

In urma celor descrise mai sus, la inceputul anului 2009 am convins-o pe bunica mea sa imi cedeze spatiul din gradina pe care o avem langa terenul de badminton din strada, si pe zona in care ea cultiva diverse legume (fasole, castraveti, cartofi, etc) sa nu mai cultive de acum incolo, pentru ca eu sa amenajez acolo un teren de badminton. Bunica mea nu s-a opus deloc ideii mele, mai ales ca pe suprafata aceea de pamant pe care o cultiva, in jur de 100 m², nu prea mai rodea nimic, asa ca mi-am anuntat prietenii si le-am spus de ideea mea.

---

     2009 – Minunea s-a produs! Facem teren de badminton în grădină!

Toti prietenii pe care i-am sunat Razvan, Raul Diodiu, Alex Firus, Adi Bocan, precum si varul meu Madalin Alboiu mi-au spus ca e o idee buna si ca mi se alatura, atat financiar cat si prin munca la amenajarea noului teren. Raul si Alex erau la Timisoara, asa ca am inceput cu Razvan si Bocan masuratorile sa vedem cum se incadreaza terenul. In urma masuratorilor am decis ca nu vom face un teren dupa dimensiunile oficiale, deoarace geometria gradinii nu ne permitea, si nici nu voiam  sa defrisez copaci. Astfel am decis ca terenul va fi de 12,5 m lungime (fata de 13,4m) si 4,8 m latime (fata de 5,1 m). Am facut aceste masuratori si am asteptat sa vina primavara sa ne apucam de lucru. Nu prea eram hotarati ce suprafata de joc sa facem, de zgura sau de beton. Fiind o zona in care vara se creeaza foarte mult praf, problema pe care o aveam tot timpul cat am jucat in strada, se facea extrem de mult praf, de multe ori stropeam foarte bine strada inainte de a juca, am decis ca facem cu beton suprafata de joc, pentru ca pe beton nu se acumuleaza mult praf si e mai usor de stropit.

In data de 11 aprilie 2009, cand s-a imbunatatit vremea, ne-am apucat de lucru, am trasat terenul pe pamant si ne-am apucat sa sapam. Am hotarat ca sapam cam 15 cm in pamant, evacuam acel pamant, pentru a pregati apoi stratul suport prin umplere cu pietris tasat, peste care sa turnam beton. Am sapat eu cu Razvan si Bocan, jumatate de teren.

Apoi , pe 18 aprilie 2009,  cu ocazia vacantei de Pasti, au venit si Raul si Alex, si am sapat si evacuat tot pamantul, urmand ca dupa Pasti sa achizitionam piatra pentru stratul suport. 

Din motive de timp, nu am reusit sa facem imediat umplerea cu piatra, fapt care s-a petrecut doar pe data de 3 iunie, cand am comandat o masina (2 m³ ) de piatra.

Intre 3 si 5 iunie 2009 tot cu Razvan si Bocan si partial cu varul meu, am umplut si pregatit stratul suport cu piatra.

Acum au inceput problemele. Trebuia achizitionat betonul pentru stratul final, suprafata de joc si nu aveam inca banii stransi. Din păcate au apărut ceva probleme și nu toți au putut să contribuie și financiar,  Bocan Adi a spus de la inceput ca ne poate ajuta doar prin munca, lucru pe care l-a si facut, cu multa daruire, fiind un om serios. Astfel, neavand destui bani, am ajuns intr-o situatie dificila, si drept urmare nu am putut sa amenajam o suprafata de joc cum asa cum ne doream.

In data de 23 iunie 2009 am comandat si turnat betonul si deoarece betonul a fost insuficient si de o calitate slaba, in functie de banii pe care i-am avut, terenul nostru de badminton arata groaznic dupa turnarea betonului, nu se putea juca badminton pe un astfel de teren, decat daca tineai neaparat sa te accidentezi.

Era un teren denivelat, cu un beton din care pe alocuri ieseau pietre colturoase (cum se vede in imagine), nu aveai cum sa nu te impiedici pe un asa teren. Dezamagiti de acest lucru, am decis cu Razvan sa acoperim betonul cu o parte din pamantul pe care l-am evacuat. Apoi am tasat acel pamant peste beton si am reusit sa facem cat de cat un teren, asemanator cu un teren de zgura, relativ bun, chiar mai bun decat ce aveam in strada. Tot in vara anului 2009, la inceputul lunii iulie, dupa ce am terminat de tasat suprafata de joc, a venit in vacanta, de la Bucuresti, un alt prieten de-al meu, pe nume Demeter Dan (Danut, cum ii spuneam noi), care pe langa sprijinul pe care ni-l acorda  deseori prin achizitionarea fluturasilor din pene (precizez ca in zona nu se prea gaseau fluturasi din pene), acum ne-a adus si un fileu de badminton nou, asa ca am pregatit imediat si stalpii metalici pentru fileu si i-am infipt in pamant chiar langa teren, la mijlocul acestuia, de o parte si de alta a terenului.

Si Danut este un jucator de badminton foarte bun, este cel mai tanar dintre noi, dar de la o varsta foarte frageda a stat printre noi, el fiind varul lui Gabi, care venea la bunici  in vacantele de vara,si cand ne strangeam cu totii la badminton, Gabi il lua cu el.

Dintre toti copiii care se mai adunau pe langa noi, si pe care ii mai lasam sa joace din cand in cand, doar doi copii erau printre preferații mei, și deși toată lumea îi evita (nu voiau sa fie coechipieri cu ei), Popa Alexandru Bogdan (zis “Bătrânu”) și Danuț,  cu care  jucam de multe ori meciuri de dublu, in care echipele erau formate din cate un jucator dintre noi cei mai mari ca varsta si un copil. “Bătrânu” nu venea el foarte des, așa că foarte des îl alegeam pe Danut, imi placea foarte mult pentru ca, in ciuda faptului ca nu era prea talentat, era foarte ascultator si incerca sa puna in aplicare tot ce ii explicam eu (foarte “expert” eram si eu), si pot sa zic ca foarte rar am pierdut meciuri cand faceam echipa cu el. Crescand si perseverand a devenit si Danut un jucator bun, mai ales in meciurile de dublu, dar si la simplu, printre cei de varsta lui nu erau alții mai buni ca el.

Și cu Popa Alexandru Bogdan “Bătrânu” am avut meciuri memorabile, în care, după cum jucam atunci pe regula câștigătorul rămâne la teren, au fost zile în care ore întregi câștigam noi, chiar glumeam odată, spunând că noi formăm un “Dream team”.

In septembrie 2009, deoarece pe perioada verii nu am avut un marcaj al terenului, trasandu-l cu var doar cand jucam, ne-am hotarat sa facem marcajul terenului, din laturi imbinate in colturi cu conectori metalici, asa cum am avut si pe terenul din strada.Razvan a adus de acasa de la el laturi din lemn si conectori metalici facuti de tatal sau si ne-am apucat de lucru, si impreuna cu Bocan, am facut si marcajul terenului, apoi am vopsit acest marcaj si stalpii fileului cu vopsea alba.

Si astfel la sfarsitul anului 2009 aveam un teren de badminton in propria mea gradina.

Dar, paradoxal, acum ca aveam terenul in gradina, fara probleme cu vecinii, fara gropi, fara masini, nu am mai jucat badminton decat foarte rar, chiar extrem de rar. Faptul ca nu am mai jucat se datoreaza in mare parte plecarii lui Razvan si Raul la Timisoara, gasindu-si job-uri acolo, Firus in Germania, Bocan a fost si el plecat o perioada, asa ca pot sa zic ca degeaba am facut teren ca nu mai jucam.

Totusi am multumirea ca avem terenul pregatit si oricand se iveste o ocazie putem juca badminton, fara probleme, mai ales ca anul acesta (2012) am primit de la prieteni, de ziua mea, o racheta de badminton marca Yonex B600, asa cum imi doream demult, aveam eu fixul asta ca trebuie sa am racheta Yonex, ca vazusem eu ca marii campioni ca Lin Dan sau Taufik Hidayat jucau cu rachete marca Yonex.

---

     2012 – Anul Botezului! De unde a venit ideea denumirii de BCL PRAFU’ ?

Istoria formarii acestui grup de jucatori este cea descrisa anterior, Asa cum spuneam, una din problemele noastre in jocul de badminton pe strada, era parful, cateodata nici nu mai puteai sa respiri, asa praf se facea. Cand am facut noi terenul nou, in gradina, voiam sa il facem cu beton, tocmai pentru a gestionam mai usor problema prafului, de pe beton curatandu-se usor. Dar, dupa cum au mers lucrurile, datorita diverselor probleme financiare si datorita unor oameni care nu s-au tinut de cuvant  si nu ne-au sprijinit, a rezultat pana la urma tot un teren de badminton cu foarte mult praf.

Astfel, anul acesta (2012) cand a fost Razvan pe acasa, in concediu, am jucat cateva meciuri de badminton, ne-am mai amintit de perioadele in care jucam foarte mult si foarte bine, si vazand ca s-au cam deteriorat marcajele, putrezind laturile pe alocuri, am decis sa le refacem, La fel ca si data trecuta, Razvan a fost cel care a avut material, a adus cateva laturi si conectori metalici si am inlocuit laturile rupte, refacand marcajul terenului, dupa care ne-am apucat sa vopsim acest marcaj, cu vopsea galbena de data aceasta, penru ca avea tatal lui vopsea galbena, si ne-am gandit sa nu mai cheltuim pentru a cumpara vopsea alba.

In timp ce vopseam noi marcajul, am inceput sa discutam ce ce fain ar fi fost sa avem si noi un club de badminton, sa fi jucat la un nivel mai bun, sau macar sa ne fi facut noi asa un club neoficial. Si vorbind lucrurile astea am zis: „Da’ ce ba acum nu putem face? Ce are? Nu e tarziu” si am inceput sa radem, sa ne gandim la tot felul de denumiri de genul „Bratianu Badminton Club” sau „Parangu Lonea” si intr-un final fiind oameni cu simtul umorului dezvoltat, Razvan stand foarte bine la acest capitol a propus sa denumi clubul „Badminton Club PRAFU’ ”, un fel de haz de necaz, tipic romanesc, plecand de la vesnica noastra problema : PRAFUL, si uite asa a aparut ideea de BCL PRAFU’.

Acum, in anul 2012, terenul de badminton al BCL PRAFU’, din colonia Bratianu, arata foarte bine, cu marcaje refacute si pe perioada cand jucam, trasam si marcajul interior al terenului, asa ca la terenurile oficiale: